marți, 24 august 2010

Cămara interzisă


Despre Gabriel Liiceanu nu prea ştiu ce să scriu... Am observat că există oameni despre care ori se vorbeşte la superlativul absolut ori nu se vorbeşte deloc. Cred că domnul Liiceanu face parte dintre aceştia. M-a entuziasmat şi pe mine, la momentul respectiv, apelul domniei sale către lichele. Am sperat că va continua actele de justiţie intelectuală. A urmat scrisoarea către Mona Muscă, adevărat model de retorică. Artileria grea desfăşurată în paginile textului era demnă de adversari mai puternici, de ticăloşi versaţi, care încă se plimbă liberi, în limuzine luxoase, pe bulevardele oraşului. I-am citit primul jurnal, "Uşa interzisă". Primul gând s-a îndreptat către povestea lui Barbă Albastră în care soţia are dreptul să viziteze tot palatul, mai puţin o cameră mică, de la subsol. La finalul textului, am rămas cu impresia că domnul Liiceanu are exact structura unui castel splendid. Dacă eşti foarte curios, descoperi undeva, printre rânduri, printre tăceri şi printre omisiuni, o mică intrare. Nu ştii ce ai să găseşti dincolo de ea. Mai cuminte şi mai folositor pentru toată lumea e să nu încerci să deschizi cămara interzisă.


"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Niciun comentariu: