joi, 5 august 2010

Ţara inventată a fiecăruia dintre noi



Experienţa exilului îţi fixează în faţă oglinda ce reflectă misterios tocmai fiinţa interioară. De aceea, probabil, memoriile lui Isabel Allende, traduse de Cornelia Rădulescu şi publicate la editura Humanitas Fiction, m-au făcut să privesc din nou ca un remember binevenit al unei istorii trăite dar şi ca un punct de plecare spre o altă percepţie, geografia din care provin. Ţara mea inventată e, fireşte, Chile dar mai poate fi oricare teritoriu magic ce semnifică noţiunea de ţară pentru toţi oamenii cu un dram de luciditate. Din mirosul pâinii, o prăjitură de casă, figurile copilăriei, raporturile inegale de forţe între sexe, fantomele familiale sau politica ineptă a unui stat se trasează harta imaginară a ceva ce numim generic patrie. V-aţi gândit vreodată că această noţiunea conţine, precum păpuşile ruseşti, mai multe geografii aşezate una înăuntrul celeilalte? Nu e o metaforă, am experimentat această senzaţie. Să le numărăm, deci, coane Fănică! La naştere primeşti una obligatoriu de trecut în paşaport. Următoarea e aceea pe care o descoperi în vacanţe, la bunici dacă eşti norocos sau în tabere. De a treia uneori nu te poţi despărţi, căci te-a legat cu noduri marinăreşti de prieteni şi iubiţi, de familie sau doar de câte o profesie ciudată, încât o ruptură s-ar lăsa cu transfuzii şi sângele – care apă nu se face - e greu de găsit. A patra te respinge din toate puterile ei. În fiecare zi îţi aplică un program de exterminare temeinic iar certurile se termină invariabil cu înjurături. E ţara lui Papură-Vodă, ţara orbilor în care chiorul e împărat sau, dacă mai ai putere să râzi, o numeşti ca Gheorghe Dinică ”ţară mică, mese puţine”.
Dar se întâmplă să pleci într-o bună zi, departe de tot ce înseamnă cocon familiar. Cu timpul observi că organismul eliberează din substanţele minţii o nouă ţară. Un amalgam din care se naşte o a cincea, cu siguranţă cea mai rezistentă şi mai adevărată, pentru că e imaginară.
Plecasem din spaţiul matern-obligatoriu cu gânduri confuze, dintre care cel al emigrării devenea tot mai prezent, lăsând în urmă o familie, o limbă care mă exprima ludic şi o meserie cât se poate de ciudată. În fiecare zi plăteam vămile celui care e nevoit să-şi reconstruiască spaţiul vital, afectiv şi emoţional. Eram o străină, cu un uşor accent nerecognoscibil imediat, puţin speriată de lumea care, în mod bizar, mă acceptase imediat, ca pe o mică vietate curioasă. Citind eseul Juliei Kristeva, Étrangers à nous-mêmes, aveam sa aflu că mai toţi emigranţii, indiferent de statut social sau educaţie trec prin acelaşi complex de stări. Seducţia diferitului operează, corpul lingvistic adoptiv are surplus de şarm, libertatea celui fără ataşamente vizibile cucereşte instantaneu. Cu toate astea, străinul se agaţă cu disperare de memorie, trecut şi necazuri. Paradoxal, substanţa energiei sale o constituie ceea ce a lăsat în urmă, bun şi rău, deopotrivă. Dar sigur şi precis nimic nu e pentru străin. “N-am nici un fel de certitudini. Nici Chile nu mi se pare a fi un loc geografic cu caracteristici precise, unul care poate fi definit şi real. Îl văd aşa cum văd drumurile la asfinţit, când umbra plopilor înşală vederea şi peisajul pare doar un vis.” De o bună bucată de vreme – ca să mă protejez probabil am hotărât să trăiesc într-o ţară inventată, deşi geografic reperele sunt reale. Cartea lui Isabel Allende e un bun manual! (*)



"Cartile Seherezadei", de luni pana vineri, ora 15, la Radio Romania Cultural.

* - articol aparut in revista CULTURA, marti, 3 august 2010

Niciun comentariu: