marți, 7 septembrie 2010

Meseria de a trăi

Ce motivaţii – altele decât scrisul profesionist – are cineva ca să ţină cu disciplină un jurnal? Terapie? Îmblânzirea singurătăţii? Exerciţiu spiritual? Antidot al suferinţei? Nu despre cele scrise cu gândul la publicare e vorba. Acelea îşi sunt sieşi suficiente şi rareori revelează vreun adevăr dureros. Atunci când acesta totuşi apare, miroase a marketing şi a publicitate. Meteahnă de secol grăbit, când memoriile se vând din aceleaşi considerente ca ziarele de scandal!
 Mi se întâmplă să recitesc uneori, un text scris cu mulţi ani în urmă, un fel de jurnal de lecturi, fragmente de poveşti trăite, disperări inutile şi iubiri epidemice. Nu l-am şters din computer fiindcă îmi serveşte (încă) drept lămpaş pentru anamneza experienţelor consumate, integrate şi, cu fiecare lectură, diferite. M-a ajutat să aştern ordine acolo unde risca să fie haos şi să înţeleg pe dinăuntru mecanismul unor emoţii prea puternice. 
Azi, când scriu acest text, se împlinesc şaizeci de ani de la moartea lui Cesare Pavese. Pe 26 august 1950, autorul celebrului jurnal, „Meseria de a trăi” închidea socotelile cu viaţa: „Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie”. E ultima pagina, datată 18 august. Ideea sinuciderii e prezentă constant: „23 martie 1938: nimănui nu-i lipseşte vreodată un motiv serios ca să se omoare” sau „sinucigaşii sunt ucigaşi timizi. Masochism în loc de sadism”. Ca un joc de-a v-aţi ascunselea cu moartea, ca o celebrare orgiastică a vieţii cu toate dezamăgirile şi suferinţele ei, jurnalul lui Pavese e şi terapie şi exerciţiu spiritual şi îmblânzire a singurătăţii. Dar şi manual de seducţie conceput de cineva care a trăit pe propria piele voluptatea erotică, manipularea şi trădarea: „cel care îi dezvăluie unei femei propria ei putere, va fi primul încornorat. E ceva matematic. Chiar aşa: matematic”, scrie în aprilie 1936 sau, în decembrie 1945: ”femeia care-l înşală pe altul ca să vină cu tine te va înşela pe tine ca să se ducă cu altul. Indiferent ce lucru ştie să facă o femeie ca să-ţi fie pe plac, aminteşte-ţi că va şti să-l facă şi pentru a plăcea altuia, în locul tău”.
Ce căutăm în povestea de viaţă a cuiva, dacă nu reflectarea propriilor gânduri, entuziasmul care ne-a părăsit sau răspunsul la cine ştie ce întrebare? Cuvintele lui Pavese pot fi, în seri de chinuitoare aduceri aminte, bucăţile de oglindă spartă din care te privesc chipuri trecute. Sau, hexagramele de răspuns ale unui înţelept. Sau, doar confirmarea unor străfulgerări de revelaţii: „ca să posezi pe ceva sau pe cineva trebuie să nu i te dai cu totul, să nu-ţi pierzi capul, ci să-i rămâi superior. Dar e o lege a vieţii că te bucuri numai de ceva căruia i te dai cu totul. Au fost tare isteţi cei care au descoperit dragostea lui Dumnezeu: altceva care, în aceeaşi măsură, să fie şi posedat şi să te şi bucure nu există”. „Meseria de a trăi – Jurnal 1935-1950”,  tradusă de Florin Chiriţescu şi apărută la editura ALL, e genul de lectură în spirală, o carte pe care n-o laşi în bibliotecă pe raftul al doilea şi nici n-o împrumuţi.

Şi, văzând zorii zilei mijind, Şeherezada sfioasă, tăcu ...



"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Niciun comentariu: