Fotografie de grup cu Romy Schneider

Cu greu mi-aş fi putut-o imagina în portretul literar al lui Leny Pfeiffer, născută Gruyten, pe Romy Schneider. Heinrich Boll, laureat al premiului Nobel pentru literatura, construieşte în paginile romanului "Fotografie de grup cu doamnă" (tradusă de Petre Forna, în ediţia aparută la Dacia, Cluj, 1988) un personaj ale cărei date, cel puţin fizice, nu par să aibă nimic în comun cu strălucirea şi misterul acestei actriţe absolut speciale. Erau încă la modă glamourul şi frumuseţea feminină prin anii 70, când s-a turnat filmul. Pentru cei care au văzut filmul dar n-au citit cartea, "fişa" lui Leny le poate părea din ... alt film!

Cărțile Șeherezadei, de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Reflecţie despre Andrei Pleşu

Ce îl face pe domnul Andrei Pleşu atât de special printre intelectualii români? Dincolo de statura culturală, erudiţia, discursul moderat şi capacitatea de reflecţie, domnul Pleşu are ceva ce se numeşte farmec. Etichetă aplicată mai curând vedetelor de cinema, decurgând dintr-o alcătuire subtilă, chimică de talent şi telegenie, farmecul domnului Pleşu rezidă într-o mare măsură în eleganta sa modestie, nefabricată, naturală, spontană şi autoironia practicată în doze simpatice! Măsura şi simţul bun par a fi instrumentele cu care scriitorul percepe realitatea cotidiană, meditând însă şi la aceea posibilă, virtuală, eterală a dimensiunii spirituale. "Reflecţia despre îngeri poate fi, vă asigur, o bună terapeutică pentru combaterea mediocrităţii intelectuale de a cărei ameninţare nu scapă nimeni", scrie Andrei Pleşu în cartea sa "Despre îngeri". Admiraţia nutrită pentru cineva se traduce şi prin cantitatea de citate la care se recurge. În ce mă priveşte aş putea să-l citez pe domnul Pleşu toată viaţa!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Polonia = solidaritate, experiment, geniu

Admiraţia pentru poporul polonez datează cu mult înainte de a fi luat contact cu literatura sau experimentele lor teatrale. Figura lui Lech Walesa şi grevele de la Gdansk m-au învăţat cuvîntul solidaritate pe care, de atunci, îl asociez Poloniei. Poate că şi noţiunea de experiment teatral ar trebui asociată culturii poloneze: Tadeusz Kantor, Jerzy Grotowski sunt nume de referinţă ale esteticii teatrale moderne. Am descoperit apoi cinematografia poloneză. Şi, pour la bonne bouche, romanul lui Henryk Sienkiewicz, "Quo Vadis". Epistola de adio a lui Petronius către Nero mi-a părut un adevărat curs despre ironia subtilă, inteligentă, elegantă: "adio şi ascultă-mi sfatul, lasă-te de muzică, continuă să comiţi asasinate, dar nu mai scrie versuri, otrăveşte-i mai departe pe cei din jurul tău, dar nu mai dansa niciodată, fii un incendiator, dar nu te mai atinge de lăută. Aceasta este ultima mea dorinţă şi ultimul sfat prietenesc pe care ţi-l dă arbitrul eleganţei".... Tragedia prin care a trecut nu demult Polonia, mi-a reamintit acest roman spectaculos, a cărui apariţie în Franţa, la începutul secolului trecut, a declanşat moda quo vadis.
 

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Priveşte înapoi şi ia aminte

Dacă aş fi ministrul învăţământului, aş introduce o materie la care suportul de studiu ar fi format din filme, înregistrări audio şi lecturi din jurnalele foştilor deţinuţi politici. Materia ar trebui să se numească istoria comunismului românesc. Elevii nu ar fi notaţi, doar ar trebui să discute cu persoane invitate în clasă, supravieţuitori ai ororilor comuniste. Efectul imaginilor, al lecturilor şi al discuţiilor ar trebui să fie destul de puternic, astfel încât această formă de organizare să nu mai existe niciodată. Doar un fragment din "Evadarea imposibilă", cartea doamnei Lena Constante şi ar fi de ajuns: " m-am străduit să pricep motivaţia paznicilor noştri, bărbaţi sau femei. De ce căutau cu atâta înverşunare să ne prindă în culpă, pentru a ne pedepsi? Păcatele comise, uneori, de această înfricoşată şi temătoare turmă feminină erau cu totul lipsite de gravitate. Nici conspiraţii, nici evadări, nici scandaluri. Eram suficient de calme şi de resemnate. .... O singură explicaţie ar părea logică. Fanatismul militant al neofiţilor comunismului. Dar explicaţia aceasta nu se potrivea cu chipurile frustre ale acestor oameni. Nu cunoşteau nimic despre marxism şi materialismul dialectic. Poate, mai degrabă, sărăcia lor spirituală, lipsa de cultură, orizontul mărginit ar putea fi datele unei explicaţii acceptabile. Li se infestase creierul până la septicemie cu lupta de clasă. Cu dicatura proletariatului, cu exploatarea maselor de către o clasă socială din care li se spunea că noi, toate, cele închise, făcusem parte. Noi eram ţapii ispăşitori, noi purtam vina sărăciei şi a necazurilor lor."

Copiii noştri s-au născut într-o lume liberă. Mai bună doar din această perspectivă. Ar trebui să ştie şi cum era înainte!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Minunata George Eliott

- Cei care dau bătaie de cap într-o familie sunt fie idioţii fie oamenii de spirit.

- Nu aştepta să fii fericit ca să râzi căci s-ar putea să mori fără să fi râs vreodată.

- Animalele sunt prieteni foarte agreabili, nu pun întrebări, nu aduc nici un fel de critici.

- Am convingerea că producţia literară excesivă este o jignire adusă societăţii.

- O simplă laşitate te îndeamnă să cauţi siguranţa în negaţii.

Frazele de mai sus aparţin unei doamne, Mary Ann Evans, scriitoare britanică a secolului XIX. Ca şi George Sand, şi-a ales un pseudonim bărbătesc, George Eliot şi sub acest nume a intrat în istoria literaturii. Motivaţia alegerii - teama că nu va fi luată în serios, căci femeile nu aveau succes la public... Nadine Gordimer sau Herta Muller au răzbunat nedreptatea :) dar a trecut un secol si mai bine... Vorba francezului, "la vengeance est un plat qui se mange froid". George Eliot e autoarea, printre altele, a romanului Middlemarch, apărut de curând la editura ALL, în traducerea lui Eugen B. Marian, despre care Virginia Woolf a spus că este o "carte minunată ... unul din puţinele romane engleze scrise într-adevăr pentru adulţi".

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Cămara interzisă

Despre Gabriel Liiceanu nu prea ştiu ce să scriu... Am observat că există oameni despre care ori se vorbeşte la superlativul absolut ori nu se vorbeşte deloc. Cred că domnul Liiceanu face parte dintre aceştia. M-a entuziasmat şi pe mine, la momentul respectiv, apelul domniei sale către lichele. Am sperat că va continua actele de justiţie intelectuală. A urmat scrisoarea către Mona Muscă, adevărat model de retorică. Artileria grea desfăşurată în paginile textului era demnă de adversari mai puternici, de ticăloşi versaţi, care încă se plimbă liberi, în limuzine luxoase, pe bulevardele oraşului. I-am citit primul jurnal, "Uşa interzisă". Primul gând s-a îndreptat către povestea lui Barbă Albastră în care soţia are dreptul să viziteze tot palatul, mai puţin o cameră mică, de la subsol. La finalul textului, am rămas cu impresia că domnul Liiceanu are exact structura unui castel splendid. Dacă eşti foarte curios, descoperi undeva, printre rânduri, printre tăceri şi printre omisiuni, o mică intrare. Nu ştii ce ai să găseşti dincolo de ea. Mai cuminte şi mai folositor pentru toată lumea e să nu încerci să deschizi cămara interzisă.

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Mintea doamnei de Beauvoir

A avea creier - dacă eşti bărbat - intră sub incidenţa pleonasticului. Dacă eşti femeie, rimează cu surpriza neplăcută, produce suferinţe gastrice, devine aproape un stigmat (cocoaşa ţi se iartă mai lesne) şi se pedepseşte subtil. Dar, dacă ai un "creier de bărbat", cum defineşte tatăl Beauvoir mintea fiicei sale, atunci ori te numeşti Simone de Beauvoir ori încerci să ascunzi meteahna! Am primit acest tip de "compliment" de câteva ori în viaţă, toute proportion gardee! Ultima persoană care m-a înălţat pe podiumul cu zimţi, a avut grijă să mă facă să plătesc scump presupusa anomalie. Din păcate, nu am citit-o pe Beauvoir atât de devreme încât să aflu din timp ce amar se plăteşte curiozitatea şi faptul de a fi diferit. Fireşte că orice comparaţie cu doamna care afirma că "nu ne naştem ci devenim femei" ar fi deplasată şi lipsită de relevanţă. Mă refer doar la tipul de atitudine pe care am întâlnit-o deseori, venind în egală măsură de la femei şi bărbaţi. Pentru a-mi simplifica viaţa, am încercat să-mi confecţionez o mască a neajutorării, considerată virtute feminină, a împiedicării de covor, a dependenţei afective transformate în capcană pentru masculul Alfa! M-a plictisit aproape instantaneu. Aşa că am renunţat să mă deghizez. În fond, dacă Simone de Beauvoir n-a murit din cauza minţii ei, înseamnă că nu e o imperfecţiune mortală. Mai curând ajută să supravieţuieşti situaţiilor stupide şi te face să râzi acolo unde un creier de femeie (în accepţiunea comună, simplistă) ar trebui să comande smulgerea părului, ori măcar a bigudiurilor, totul acompaniat de urlete înlăcrimate!

O reflecţie datorată revizitării textului "Amintirile unei fete cuminţi". Constat, recitind-o, că un text bun, scris de o femeie, nu conţine siropuri sau câmpii cu maci, nici auto-osanale-pseudo-metafizico-spirituale. Sigur, trebuie să te naşti cu o minte ca a doamnei de Beauvoir. Sau ... să devii!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15 Radio România Cultural.

O conjuraţie de Pulitzer

Ignatius J. Reilly - personajul principal al romanului "Conjuraţia imebecililor" - are loc asigurat în galeria de portrete literare destinate neuitării, vecin de palier cu Prinţul Mîşkin, colonelul Aureliano Buendia, Pilar Ternera, Amaranta, Remedios, Goldmund, Margareta, Pierre Costals, Doamna Bovary, Gargantua, Don Quijote sau Holden Caulfield. Un daimon al comicului pare să-l fi locuit pe John Kennedy Toole, în răstimpul scrierii acestui roman. Se sinucide însă, la 32 de ani, în urma unei depresii provocate de respingerea romanului. Cea care va reuşi să i-l publice este mama sa. Romanul primeşte premiul Pulitzer în 1981. Scenariu fabulos cu personaje spectaculoase, ar putea fi unul dintre cele mai bune filme turnate vreodată. Soderbergh a început proiectul în 2005, dar, din motive necunoscute, acesta nu s-a finalizat încă. Portretul lui Ignatius din primele pagini ale cărţii semnalizează cititorului capodopera comică pe care o ţine în mână, posibil din întâmplare!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Fragmente din istoria imaginarului

- "Imaginarul se amestecă în realitatea exterioară şi se confruntă cu ea; îşi găseşte acolo puncte de sprijin sau, dimpotrivă, un mediu ostil; poate fi confirmat sau repudiat. El acţioneayă asupra lumii şi lumea acţionează asupra lui. Dar, în esenţa sa, el constituie o realitate independentă, dispunând de propriile sale structuri şi de propria sa dinamică.

- Istoria imaginarului poate fi definită ca o istorie a arhetipurilor.

- Să definim deci arhetipul ca o constantă sau o tendinţă esenţială a spiritului uman. Este o schemă de organizare, o matriţă în care materia se schimbă, dar contururile rămân.

- Fascismul, nazismul şi comunismul şi-au propus nu numai stăpânirea oamenilor, ca oricare tiranie banală, ci, în primul rând, schimbarea cursului istoriei şi modificarea naturii umane.

- Rezistenţa faţă de real se manifestă uneori printr-o capacitate remarcabilă de negare a evidenţelor sau de inversare a semnificaţiilor acestora, dovadă a autonomiei imaginarului şi a durabilităţii modelelor sale. Se vede, în general ceea ce se doreşte să se vadă şi se învaţă ceea ce ce se ştie deja.

- Într- lume reală care nu poate decât să decepţioneze, imaginarul joacă un rol compensator.

- A condamna imaginarul altora este o manifestare de intoleranţă.

- Omul se hrăneşte cu mituri aşa cum se hrăneşte cu pâine şi apă.

- De obicei, credinţele celorlalţi sunt numite mituri. Credinţele noastre sunt însă adevăruri.

- Proximitatea nu exclude alteritatea, uneori chiar o întăreşte.

- Perioadele de criză exacerbează alteritatea. "

Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, editura Humanitas, 2000.

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Îngerul sau demonul căsătoriei

Am citit doar 2 romane din seria celor 4 a lui Henry de Montherlant: Fetele, Îndurare pentru femei, Demonul binelui, Leproasele. N-aveau la Cărtureşti decât Fetele şi Demonul binelui. N-am înţeles de ce se mai găseau doar acestea, cum le cumpăraseră alţii, dar, în fine. Epidemia de divorţuri şi rupturi mi-a ridicat numeroase întrebări despre viabilitatea cuplului în lumea modernă, care nu se mai confruntă cu problema apărării teritoriilor, a perpetuării speciei sau cu normele constrângătoare ale societăţii. Scandalurile publice sau poveştile tainice - adevărate secrete ale lui Polichinelle - despre adultere sunt fapte banale la fel ca şi violenţele domestice. De ce se mai căsătoresc oamenii dacă la scurtă vreme după actul semnat realizează că nu au nimic în comun, că se plictisesc sau mai rău, că încep să se urască? Cunosc cupluri bazate pe o minciună consimţită de lungă durată şi care, totuşi, aleg s-o consfinţească, pe motivul copilului privit ca liant al dezastrului afectiv! Sunt situaţii în care femeile îşi fac "mici calcule" menite să le facă viaţa mai uşoară alături de câte un "potent" financiar, în schimbul unui trai de zi cu zi, nu rareori, greu şi neplăcut. Alteori, bărbaţii consideră că femeia de o viaţă, mama copiilor şi cea alături de care au reuşit să devină oameni întregi, brusc a îmbătrânit şi nu mai corespunde cu standardele lor.

Am crescut în spiritul credinţei că "dragostea e îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul", aflând cu mult mai târziu că sunt cuvintele lui Pavel către Corinteni. Trăind, am aflat că e un model aproape îngeresc şi, în consecinţă, greu aplicabil imperfectei fiinţe omeneşti. Merită măcar să tinzi spre el, chiar dacă pe cale sunt atâtea capcane. Îmi pare mai plin de sens decât varianta perfect lucidă, fotografică, excepţional radiografiată a lui Henry de Montherlant: "o femeie care iubeşte nu mai vrea nimic. Un bărbat care iubeşte şi care e iubit continuă să vrea altceva.... femeile se mărită deoarece măritişul e singura cheie ce le poate da fericirea, în timp ce bărbaţii se însoară pentru că Pierre şi Paul fac la fel, din obişnuinţă, de nu cumva din zăpăceală." (Fetele, pag. 110)

Cu riscul asumat de a părea vetustă, demodată, ne-cool şi chiar naivă, aleg prima variantă. Pentru tipul ăsta de iubire e nevoie de oameni asemănători. Fellini spunea undeva că doar un bărbat liber poate iubi o femeie liberă!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Of, viaţa mea ... de pe ecran!

Internetul şi televiziunea au impus o nouă mitologie. Se spune că dacă nu "apari" pe Google sau nu eşti/vei fi/ai fost pe micul ecran, nu exişti. Spaţiile virtuale sunt hiper-viaţa pe care şi-o doreşte fiinţa modernă, în care trăieşte plenar, uneori, în detrimentul celeilalte vieţi, mai banale, mai lipsite de strălucire, totuşi reală. Democratizarea accesului la creaţie şi distribuţie a filmelor în care protagoniştii sunt vecinii de palier, de bloc sau serviciu, prin încărcarea lor pe You Tube sau alte canale similare contribuie la un fel de fragilizare a statutului de artist. Televiziunile mizează pe conceptul de reality-show, când nu transmit în direct înmormântări, bocete, tragedii, dispariţii... Sub limita decenţei sunt multe programe în România. Aici, însă, nu televiziunile sunt vinovate de manifestările triviale, lăbărţate, de chivuţe zăltate. Nu se poate civiliza un popor primitiv în doar douăzeci de ani!

Sosul în care ne bălăcim, familiaritatea şi vulgaritatea zilnică de care avem parte în cartier, la birou, în magazine dăunează grav creativităţii. Aşa se face că eroii ce populează imaginarul cinematografic românesc e format din personaje inspirate de lumea colcăitoare a acestei societăţi sărace din multe puncte de vedere. Ceea ce mă intrigă de fiecare dată când trec prin piaţă e să observ telefoanele iPhone ale unor vânzători de roşii "de afară". Sunt nespălaţi, murdari şi plini de tupeu, dar se filmează unul pe altul cu bijuteriile lor tehnologice. Cu siguranţă îi voi vedea prinşi în scenariul cuiva. Hipermodernitatea, conceptul inventat de Gilles Lipovetsky şi Jean Serroy în eseul lor "Ecranul global", se traduce în spaţiul cinematografic românesc prin fotografierea realităţii. Dar, din fericire, e multipremiata!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Starul Boris Cyrulnik

În aceeaşi binecuvântată perioadă pariziană de lecturi, spectacole, expoziţii - extrem de hrănitoare - l-am descoperit şi pe Boris Cyrulnik. Neuropsihiatru, psiholog şi psihanalist celebru în Franţa, Cyrulnik este autorul conceptului de rezilienţă - capacitatea de a putea depăşi traumatismele psihice şi rănile emoţionale. "Les nourritures affectives", eseul despre noţiunea de afectivitate ca motor al dezvoltării emoţionale m-a ajutat să înţeleg cât de semnficativ poate fi limbajul pe care îl folosim, cât de multe informaţii despre noi şi problemele noastre oferim celorlalţi. Eram atât de entuziasmată de lecturile mele din zona psihologiei, încât la întoarcerea în ţară, mă gândisem chiar să propun o emisiune radio pe tema asta. Publicul român al anului 2000 nu era pregătit să se confrunte cu el însuşi. Dar cifra crescută a persoanelor cu simptome de depresie sau cu manifestări dezechilibrate, arăta deja că societatea românească nu se mai împarte egal şi forţat, ca înainte de 89, între sănătoşi tun şi nebuni de legat.

Autor respectat, cu numeroase cărţi, studii, invitat să scrie şi în reviste "glossy", Cyrulnik a apărut, prin 2008, chiar pe coperta revistei franţuzeşti, Psychologies Magazine. Acela a fost momentul în care am priceput la ce distanţă uriaşă suntem şi rămânem faţă de lumea occidentală. Ei îşi permiteau să pună pe copertă un doctor psihiatru, etolog, psihanalist, etc... Pentru simplul motiv că publicul francez e atent la conţinut! Nu spun că în Franţa nu există cititorii debili. Dar, de la un anumit nivel de presă în sus, se cumpără calitatea informaţiei. Aici, acest concept este aproape inexistent. Şi, ar mai fi un motiv: acolo, o personalitate intelectuală poate fi un star. Există un public numeros doritor şi nu mă refer doar la intelectuali, nu... ci la o categorie de mijloc!!! Aici, chiar de ar cere-o cei care cumpără o revistă pentru text iar nu pentru pozele ieftine, s-ar opune politicile editoriale, cu mult mai infantile decât calitatea lectoratului...

De atunci, am citit tot ce a apărut în româneşte: "Murmurul fantomelor" sau "O minunată nefericire". Sper să se traducă şi ultima sa carte, "Je me souviens...", în care vorbeşte, în sfârşit, despre experienţa sa traumatică, de copil abandonat!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Anomalii şi Anormalii

La Paris plouă ca-n octombrie. Cineva îmi scrie pe Facebook că aproape a confundat din cauza vremii sărbătoarea Maicii Domnului cu aceea de Toussaint... La Bucureşti orice mişcare a corpului provoacă alerta transpiraţiei şi consumă minima energie de care mai dispune bietul trup încercat. În Pakistan sunt inundaţii nemaivăzute. La Moscova - incendii fără precedent. Lăsând la o parte sistemul economic disperat, corupţia înfloritoare, impostura sălbatică de pe toate palierele societăţii şi privind doar "timpul probabil", o singură concluzie se impune: sunt vremuri pline de anomalii. Dacă Michel Foucault ar fi trăit în România, oare care ar fi fost exemplele cu care şi-ar fi susţinut următoarea teză despre monstrul uman, apărută în volumul Anormalii (editura Univers): "monstrul este marele model al tuturor micilor abateri. Acesta este principiul de înţelegere a tuturor categoriilor - circulând sub formă de mărunţiş - de anomalie. O problemă ce se va pune de-a lungul întregului secol al XIX-lea este căutarea fondului de monstruozitate din spatele micilor anomalii, a micilor devieri, a micilor neregularităţi." Cursurile sale celebre de la College de France ar fi fost posibil de susţinut în spaţiul mioritic, ce privilegiază apariţia şi dezvoltarea monstruozităţii?

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Lumea lui Huxley e a noastră

Privind în urmă îmi pare că norocul nu e decât suma unor factori inefabili printre care libertatea, facultatea discernământului, calitatea oamenilor întâlniţi şi a cărţilor citite se dovedesc a fi de importanţă maximă. Am cunoscut persoane a căror avere considerabilă sau celebritate au reuşit doar să le chircească sufletul şi să semene în jurul lor singurătatea malefică. Ştiu alţii - la limita decenţei financiare – de o seninătate aristocratică, înconjuraţi de prieteni - nu doar reci şi siguri, cum numeşte Hugo cărţile. Primii trăiesc într-o fabuloasă lume nouă, unde iubirea şi nobleţea sunt înlocuite cu senzaţii. Ceilalţi nu-şi vor renega cu nici un preţ bunele obiceiuri, cum ar fi capacitatea de a se entuziasma pentru o idee sau un ideal. Recitindu-l pe Aldous Huxley, în perioada hiper-mediatizată a crizei, am avut sentimentul că parcurg un fel de raport ştiinţific, o cronică rece a societăţii moderne, cu toate problemele ei.
Totuşi, romanul său, „Minunata lume nouă” apăruse în 1932. Ficţiune înscrisă în tradiţia literaturii engleze, a romanului-utopie sau, după termenul lui Anthony Burgess cu referire la acest text – distopie, şaptezeci de ani mai târziu capătă tulburătoare accente de realism. Deja, în eseul publicat în 1958, „Reîntoarcere în minunata lume nouă”, autorul constata amar şi dezamăgit, rapiditatea cu care profeţiile sale devin realitate.
Existenţa structurată după un model impus şi controlată în detaliu a societăţii figurate de Huxley e proprie oricărui sistem totalitar. Pe cel de dinainte de 89 o parte dintre noi l-au cunoscut. Era construit pe frică. Cel în care trăim e cu atât mai violent cu cât îmbracă aparenţele stabilităţii, fericirii, serenităţii tâmpe. Minunatul sistem – în realitate bazat tot pe frică – e un uriaş pachet de bonusuri şi rate la bancă pentru casă-plasmă-frigider vândut roboţilor în schimbul vieţii, adică a forţei lor de muncă. În lumea corporatistă, limbajul hipnopedic „bucuieşte-şeruieşte” suflete iar politica de complianţă încurajează delaţiunea. Nu rareori mediocritatea este cea premiată, pentru zelul depus în intonarea de osanale la adresa sanctităţii ierarhice. Dacă înlocuim entitatea divină a marelui Ford – inventată de Huxley – cu orice brand de companie multinaţională, doar ca un exerciţiu de team-building, vom avea tabloul perfect fidel al societăţii contemporane. Adăugaţi cinismul, spoiala valorilor culturale, spirituale, morale, eradicaţi frumuseţea, adevărul şi pe Dumnezeu, prizaţi o doză consistentă de televiziune-drog şi veţi degusta toate deliciile bokanovskificării huxleyene. Lumea a ales fericirea, lăsând „arta superioară” câtorva sălbatici. Încet, încet, doar ei vor mai şti că versul „o, minunată lume nouă în care trăiesc astfel de oameni” îi aparţine lui Shakespeare, pentru că doar ei vor mai citi!

Şi, văzând zorii zilei mijind, Şeherezada sfioasă, tăcu ... (*)

(*)articol apărut în revista CULTURA, marţi, 10 august.

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Prea cald pentru Wagner

Respirând cu greu, în căldura continuă, înclin să-i dau dreptate lui Nietzsche când scrie despre muzica lui Bizet : "este amabilă şi nu-mi provoacă sudori"! N-aş putea afirma că, ascultând-o, am devenit un fel de "capodoperă", cum pretinde autorul... eu n-am reuşit decât să ating cotele maxime ale placidităţii la care te condamnă temperatura inumană. Cât despre Wagner...imposibil.... e prea cald!



"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio Romania Cultural

Friptură cu 50 de cuişoare à la Kristeva

Îmi place să gătesc cu mirodenii, să îmbin gusturi şi culori, să explodeze în arome palatinul celor cu care împart bucuria unei mese. Cred că a găti e una dintre cele mai rafinate forme de a oferi plăcere sieşi dar şi celorlalţi, o minunată întâlnire între spiritualitate şi corporalitate, un moment de graţie. Mi-a suscitat interesul imediat, friptura de porc cu 50 de cuişoare a autoarei franceze, de origine bulgara, Julia Kristeva, nu în vreo carte meşteşugită de bucate ci chiar în romanul "Bătrânul şi lupii". Am iubit-o pentru eseul ei care vorbeste despre emigranti, exilati, străini. Acum îi descopăr noi faţete... Aici închei din 2 motive foarte întemeiate: am pus friptura cu 50 de cuişoare în cuptor şi mai am câteva pagini din roman de citit. Bon appetit de lecture!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Filozof cu femininul Diotima

În limba română, substantivul filozof primeşte la feminin un sens peiorativ, musteşte de ironie şi dispreţ. Filozoafă ! Sună rău, zgârie, muşcă. Cea care e blagoslovită cu eticheta asta, nu se bucură de prea multă simpatie. Că pe vremea începuturilor filozofiei lucrurile stăteau diferit, e scris în cel mai cunoscut dintre dialogurile lui Platon. De ce să-i fi dat Socrate cu atâta generozitate partea leului în Banchetul sau Despre iubire (subiect fierbinte) unei femei "din Mantineea, Diotima, care ştia multe nu numai despre Eros, ci şi despre atâtea alte lucruri" , dacă ar fi fost ruşinos sau demn de dispreţ să fii femeie şi să ai acces la cunoaştere în acelaşi timp? De ce să fi născocit Platon un personaj imaginar femeie? Din corectitudine politică?

Celor care continuă să privească uşor condescendent femeia iubitoare de adevăr, înţelepciune, filosofie - în ultimă instanţă, le recomand să recitească Banchetul. Socrate a recunoscut că Diotima l-a învăţat tot ce ştie despre Eros şi Divina Frumuseţe fără ca acest lucru să-i ştirbească în vreun fel aura de înţelept... Ce păcat că Platon nu e o lectură obligatorie în şcoli! La un moment dat cineva tot ar propune ca femininul de la filozof să fie ... diotima.

"Cărţile Şeherezadei" de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Pe canapea, cu Irvin D. Yalom

Am crescut într-o familie cu bunici. Vara, mergeam la ei, la ţară, adică într-un loc unde aveam voie să fac toate lucrurile pe care şi le doreşte un copil: să mă caţăr în copaci, să scotocesc prin toate colţurile, să alerg după fluturi sau să nu dorm la ora cuvenită. Culai, frumosul şi hâtrul meu bunic, m-a învăţat să citesc. Biblia a fost, aşadar, prima lectură. Probabil de acolo a început un soi de credinţă cu care n-am nici un motiv să mă laud, căci a venit firesc şi natural, odată cu înger-îngeraşul meu din rugăciunea pentru copii. Face parte din osatura spirituală de care au avut grijă întâi bunicii şi părinţii, apoi oamenii pe care i-am întâlnit. Şi nu în ultimul rând, cărţile. Desigur, soiul meu de credinţă n-a prea ţinut cont de Litera legii, mai curând de spiritul ei. Psihologia - deşi dezavuată de Biserică - îmi pare un teritoriu cultural, de cunoaştere absolut fascinant. N-am trecut printr-o terapie dar am fost la un pas. Toate prietenele mele franţuzoaice aveau un terapeut. Traversam o perioadă mai dificilă: un doliu familial, problemele de adaptare la o altă lume, întrebările mele legate de identitate, etc. Asigurarea medicală de student îmi dădea dreptul la zece şedinţe de terapie, gratuit. Totuşi, ceea ce m-a ajutat să trec, să ajung la liman, să rezist a fost discuţia cu unul dintre preoţii Bisericii Române de la Paris. Băiat de la ţară, cu valori sănătoase, cu un discurs simplu dar generos, a reuşit să mă aline. Eram aproape în depresie şi preotul al cărui nume l-am uitat, a reuşit - la fel ca un foarte bun specialist psiholog- să mă întoarcă înspre mine, cu bucurie, lumină şi iertare. La un moment dat, în romanul Minciuni pe canapea (Humanitas Fiction) al psihoterapeutului Irvin D. Yalom, personajul principal, Ernest se întreabă unde învaţă preoţii să consoleze. "Urmează cursuri de consolare? Cursuri de consiliere la spovedanie?". Yalom nu ne spune dar a scris un roman pe care oricine îşi doreşte să afle ce e în mintea unui psi, ar trebui sa-l citească.



"Cărţile Şeherezadei" de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Despre natura viselor

Facand ordine printre caiete si hartii, am gasit cateva conspecte pe care le faceam, cu cativa ani in urma, ca studenta in anul I al facultatii de Psihologie. N-am continuat studiile, dar curiozitatea si bucuria lecturii din Carl Gustav Jung au ramas.

• Visul este o fractiune de activitate psihica involuntara, care implica exact atat constienta incat sa devina reproductibila in stare de veghe.
•Intelegerea viselor este atat de dificila incat de mult mi-am facut o regula din a spune mai intai, atunci cand cineva imi povesteste un vis si imi cere parerea: “habar nu am ce ar putea sa insemne visul acesta”. Abia dupa ce am stabilit acest lucru pot incepe sa analizez visul.
•Motive onirice tipice: zborul, urcatul treptelor sau pantelor, aparitia in public intr-o imbracaminte sumara, caderea dintilor, lumea multa, hotelul, gara, trenul, avionul, automobilul, animalele infricosatoare (serpii)
•O “situatie psihica “ – daca i se poate gasi o formulare, este deja identificata cu un sens bine determinat.
•Procedura de stabilire a sensului unui vis, numita inregistrarea contextului, care consta in a stabili cu ajutorul asociatiilor subiectului in ce nuanta a semnificatiei ii apare lui fiecare amanunt marcant al visului. Se procedeaza intocmai ca la descifrarea unui text greu lizibil. Metoda aceasta nu da intotdeauna ca rezultat un text nemijlocit inteligibil, ci foarte frecvent sugereaza doar mai multe posibilitati, dupa toate aparentele importante.
•Interpretarea visului iti cere sa te poti transpune in situatia psihologica a altuia, sa ai intuitie si capacitate combinatorie, sa cunosti lumea si oamenii si sa dispui, inainte de toate, de o pricepere specifica bazata atat pe cunostinte vaste cat si pe o anume “intelligence du coeur”.
•Inconstientul, matricea viselor, are o functie de sine statatoare. Numesc acest fenomen autonomia inconstientului. Visul nu asculta de vointa noastra ci este foarte frecvent chiar, intr-un flagrant contrast cu intentiile constiente. Contrastul nu e intotdeauna atat de pronuntat; in anumite momente visul poate sa devieze doar in mica masura de la atitudinea sau tendinta constienta, aducandu-i modificari, ba in unele ocazii poate chiar sa coincida cu continutul si tendinta constientului. Ca unica formulare posibila s-a impus atentiei mele conceptul de COMPENSARE. (confruntarea si punerea in acord a unor date sau puncte de vedere diferite , din care rezulta o echilibrare sau o dirijare). Compensarea trebuie deosebita strict de COMPLEMENTARE.
• 3 posibilitati de compensare:
1. - daca atitudinea constientului fata de imprejurarile vietii este in mare masura unilaterala, visul adopta o pozitie contrara ei.
2. – daca insa constientul are o pozitie aproape de “mijloc”, visul se multumeste sa propuna variante.
3. – daca atitudinea constientului este “corecta” (adecvata), visul coincide cu tendintele acestuia si le subliniaza, fara sa-si piarda insa autonomia caracteristica.

• Inconstientul – matricea viselor dar si a simptomelor psihogene. Problema atitudinii inconstientului este de o deosebita importanta practica. Indiferent daca pentru mine si pentru altii odata cu mine, atitudinea mea constienta pare corecta, inconstientul poate fi, ca sa zicem asa, “de alta parere”. Acest lucru nu e deloc neglijabil (mai ales in cazul unei nevroze), deoarece inconstientului ii este foarte la indemana sa provoace tulburari suparatoare, recurgand la solutii false, care, de regula nu raman fara urmari, ci produc simptome neurotice. Aceste tulburari se bazeaza pe pe o discordanta intre “constient” si “inconstient”. “In mod normal” ele ar trebui sa fie in concordanta. Dar fapt este ca in foarte multe cazuri nu se ajunge la o asemenea concordanta si de aici deriva un numar inimaginabil de mare de suferinte psihogene, incepand de la accidente grave si boli si pana la nevinovatele lapsus linguae
• In tratamentul nevrozei se pune problema refacerii aproximative a concordantei intre “constient” si “inconstient” (mai multe moduri – incepand cu recomandarea unui “mod de viata sanatos”, cu convingerea rationala, cu intarirea vointei, si terminand cu “analiza inconstientului”. Cum metodele mai simple dau gres foarte frecvent, iar medicul nu mai stie cum sa continue tratamentul, functia compensatorie a visului ofera un ajutor binevenit. .......
• Visele furnizeaza amintiri, intuitii, trairi, trezesc partea adormita a personalitatii, dezvaluie partea inconstienta a unor relatii, astfel incat rareori se intampla ca cineva sa faca efortul de a-si prelucra visele mai mult timp, asistat de un specialist, fara sa ajunga astfel la o imbogatire si o largire a orizontului sau. Tocmai in virtutea comportamentului compennsator al visului, analiza sa consecvent practicata duce la noi puncte de vedere si deschide noi cai, care ne scot din stagnarea nedorita.
• In spatele compensarilor de moment exista un fenomen numit de Jung – procesul evolutiv al personalitatii. La inceput, compensarile par sa fie echilibrari de moment ale unilateralitatilor si debalansarilor unor tulburari ale echilibrului. Dar privite mai in profunzime, aceste acte de compensare aparent izolate se ordoneaza dupa un fel de plan. Ele par corelate si, intr-un sens mai profund, subordonate unui tel comun, astfel incat o serie lunga de vise nu mai pare o insiruire fara sens de ecvenimente incoerente si izolate, ci un proces de evolutie sau ordonare ce parcurge anumite etape, ca dupa un plan. Am numit acest proces inconstient, exprimat in mod spontan de simbolica seriilor lungi de vise, proces de individuatie.
• Visele semnificative provin din stratul mai profund, al incontientului colectiv. Asemenea vise apar mai cu seama in perioadele hotaratoare pentru destinul omului, adica in prima tinerete, la varsta pubertatii, pe la mijlocul vietii (intre 36-40 de ani) si in conspectu mortis.
• Toate acele momente ale vietii individuale, in care intentiile, asteptarile si conceptiile constientului personal contravin legilor general valabile ale destinului uman, sunt totodata momente cheie ale procesului de individuatie. Caci procesul acesta constituie realizarea spontana a omului deplin.
• Daca visele dau expresie unor compnesari atat de importante, de ce nu sunt atunci inteligibile? Trebuie sa raspund ca visul este un fenomen al naturii si ca natura nu manifesta nici cea mai mica tendinta de a-si oferi oarecum pe gratis si corespunzator asteptarilor umane, roadele.



"Cartile Seherezadei", de luni pana vineri, ora 15, Radio Romania Cultural

Foarte scurt exerciţiu de stil

Cine? Francez, suprarealist (o perioadă), neobosit travailleur în Atelierul de Literatură Potenţială (Oulipo), Transcendent Satrap în Colegiul de Patafizică, nume - Queneau, prenume - Raymond.
Ce? Exerciţii de literatură, scriitură, variaţiuni textuale cu topinguri stilistice.
Unde? Într-un autobuz.
Când? Seara, după cină sau dimineaţa la micul dejun.
Pentru cine? Pentru aceia cu simţul limbii, al umorului, al jocului.
Cum? Uite o variantă: "Autobuzul vine/Un ciudat cu pălărie urcă/O izbitură/Mai târziu în faţa Saint-Lazare/E vorba de un nasture".



"Cărţile Şeherezadei" de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Ţara inventată a fiecăruia dintre noi

Experienţa exilului îţi fixează în faţă oglinda ce reflectă misterios tocmai fiinţa interioară. De aceea, probabil, memoriile lui Isabel Allende, traduse de Cornelia Rădulescu şi publicate la editura Humanitas Fiction, m-au făcut să privesc din nou ca un remember binevenit al unei istorii trăite dar şi ca un punct de plecare spre o altă percepţie, geografia din care provin. Ţara mea inventată e, fireşte, Chile dar mai poate fi oricare teritoriu magic ce semnifică noţiunea de ţară pentru toţi oamenii cu un dram de luciditate. Din mirosul pâinii, o prăjitură de casă, figurile copilăriei, raporturile inegale de forţe între sexe, fantomele familiale sau politica ineptă a unui stat se trasează harta imaginară a ceva ce numim generic patrie. V-aţi gândit vreodată că această noţiunea conţine, precum păpuşile ruseşti, mai multe geografii aşezate una înăuntrul celeilalte? Nu e o metaforă, am experimentat această senzaţie. Să le numărăm, deci, coane Fănică! La naştere primeşti una obligatoriu de trecut în paşaport. Următoarea e aceea pe care o descoperi în vacanţe, la bunici dacă eşti norocos sau în tabere. De a treia uneori nu te poţi despărţi, căci te-a legat cu noduri marinăreşti de prieteni şi iubiţi, de familie sau doar de câte o profesie ciudată, încât o ruptură s-ar lăsa cu transfuzii şi sângele – care apă nu se face - e greu de găsit. A patra te respinge din toate puterile ei. În fiecare zi îţi aplică un program de exterminare temeinic iar certurile se termină invariabil cu înjurături. E ţara lui Papură-Vodă, ţara orbilor în care chiorul e împărat sau, dacă mai ai putere să râzi, o numeşti ca Gheorghe Dinică ”ţară mică, mese puţine”.
Dar se întâmplă să pleci într-o bună zi, departe de tot ce înseamnă cocon familiar. Cu timpul observi că organismul eliberează din substanţele minţii o nouă ţară. Un amalgam din care se naşte o a cincea, cu siguranţă cea mai rezistentă şi mai adevărată, pentru că e imaginară.
Plecasem din spaţiul matern-obligatoriu cu gânduri confuze, dintre care cel al emigrării devenea tot mai prezent, lăsând în urmă o familie, o limbă care mă exprima ludic şi o meserie cât se poate de ciudată. În fiecare zi plăteam vămile celui care e nevoit să-şi reconstruiască spaţiul vital, afectiv şi emoţional. Eram o străină, cu un uşor accent nerecognoscibil imediat, puţin speriată de lumea care, în mod bizar, mă acceptase imediat, ca pe o mică vietate curioasă. Citind eseul Juliei Kristeva, Étrangers à nous-mêmes, aveam sa aflu că mai toţi emigranţii, indiferent de statut social sau educaţie trec prin acelaşi complex de stări. Seducţia diferitului operează, corpul lingvistic adoptiv are surplus de şarm, libertatea celui fără ataşamente vizibile cucereşte instantaneu. Cu toate astea, străinul se agaţă cu disperare de memorie, trecut şi necazuri. Paradoxal, substanţa energiei sale o constituie ceea ce a lăsat în urmă, bun şi rău, deopotrivă. Dar sigur şi precis nimic nu e pentru străin. “N-am nici un fel de certitudini. Nici Chile nu mi se pare a fi un loc geografic cu caracteristici precise, unul care poate fi definit şi real. Îl văd aşa cum văd drumurile la asfinţit, când umbra plopilor înşală vederea şi peisajul pare doar un vis.” De o bună bucată de vreme – ca să mă protejez probabil am hotărât să trăiesc într-o ţară inventată, deşi geografic reperele sunt reale. Cartea lui Isabel Allende e un bun manual! (*)



"Cartile Seherezadei", de luni pana vineri, ora 15, la Radio Romania Cultural.

* - articol aparut in revista CULTURA, marti, 3 august 2010

Visul american sau o fictiune de exceptie

Marturisesc ca n-am fantasmat niciodata la pamantul fagaduintei. Visul american mi-a lipsit cu desavarsire din colectia de sperante si iluzii. Mirajul marii metropole sau imposibilul-devenit-realitate-din-orasul-ingerilor mi-au parut fie prea zgomotoase fie prea marketate...Am ajuns, intr-o buna zi, si la New York. Dupa toate vizitele "must" turistice mi-am manifestat dorinta sa ajung in Harlem. Toti prietenii m-au sfatuit sa nu circul singura. Dar, fiindca persoana care trebuia sa ma insoteasca avea sa rezolve ceva urgent, m-am dus totusi, caci era singura zi in care mai puteam s-o fac si nu voiam in ruptul capului sa ratez experienta. Cred ca a fost una dintre cele mai tihnite momente din acea calatorie. Dupa cateva strazi aproape pustii, am intrat intr-un lacas de cult unde la parter era si un fel de frizerie si o gradinita si o casa de cultura. Destul de aglomerat pentru un parter de 40-50 metri patrati. Pastorul a venit si a discutat cu mine, senin si amabil ca si cand faceam parte din parohie. In Manhattan nu intalnisem genul asta de oameni. E adevarat ca, la acel moment, nu citisem "Puscariasul" lui Kurt Vonnegut. Si, ceea ce doar simteam la un nivel subtil, intuitiv, mi-a fost confirmat de un text de exceptie.



"Cartile Seherezadei", de luni pana vineri, ora 15 - la Radio Romania Cultural.

Grizzli Melancolicul

Cea mai spumoasa, interesanta si surprinzatoare perioada din viata unui spectacol de teatru - imi pare a fi aceea de repetitii. Atunci se cauta idei de rezolvare a unei situatii, se experimenteaza, se traieste la maxim. Cand incepe sa se apropie premiera, toata lumea intra intr-un stres care nu trece nici cu Xanax nici cu Prozac. Avanpremiera e mai relaxata, in sala vin de regula familiile, prietenii, oameni fata de care te simti ceva mai in siguranta. Si, apoi, premiera... Gata, nu mai e nimic de schimbat, rolurile si "tiparul" piesei s-au cristalizat. Aproape incremenesc. Toti profesionistii stiu asta si, de aceea, cei buni schimba ceva in ultimul moment. Ca sa ramana viu spectacolul. Prima oara am inteles mecanismul repetand in regia lui Dan Micu, spectacolul "Cum va place"(Nottara, 1985) pe minunata muzica a lui Vasile Sirli. Inca imi amintesc monologul lui Jacques Melancolicul si, desi de atunci am vazut spectacolul in alte mizanscene la fel de spectaculoase ca aceea a lui Dan Micu, in memoria mea el ramane legat de actorul Victor Strengaru. Grizzli - caci asa fusese supranumit iar porecla devenise nume, tarziu am aflat cum il cheama de fapt - chiar era Jacques Melancolicul. De o sensibilitate extrema, o gratie inteleapta dar, cateodata, capricios ca un copil, Grizzli avea un rar simt al umorului si o bunatate care-l facea sa fie iubit de orice persoana cu care intra in contact. El, fireste, nu vedea asa lucrurile. Celebrul fragment il dedic memoriei sale de prieten desavarsit si special artist a carui voce inconfundabila traieste inca in fonoteca de aur a teatrului radiofonic.



"Cartile Seherezadei", de luni pana vineri, ora 15, Radio Romania Cultural.