Manualul, un exerciţiu pentru conducători

În vremuri tulburate, bezmetice, lipsite de valoare dar fudule în strădania de a o imita, pentru a nu pierde cu totul libertatea, pudoarea, fidelitatea şi atenţia, recitirea lui Epictet şi a Manualului său, ar putea fi adevărul-sursă-de-speranţă. Despre viaţa lui Epictet din Hierapolis, reprezentant al stoicismului roman, sclav eliberat al unui crud patrician, nu se ştiu prea multe. Se pare că data naşterii sale ar fi anul 50 d.Hr, că a fost elevul filozofului Gaius Musonius Rufus şi sigur e că a devenit el însuşi profesor de filozofie. Conferinţele şi dizertaţiile sale s-au păstrat graţie notiţelor elevului său, Flavius Arrianus. Ca şi Socrate, pe care de altfel îl citează frecvent în cugetările sale, Epictet pare a fi fost interesat mai degrabă de viaţa trăită onest, la calitate maximă, într-un prezent solid, decât de o posteritate asupra căreia omul nu are putere: “aminteşte-ţi că eşti actor într-o piesă, lungă sau scurtă, în care autorul a vrut să te includă. Dacă el vrea ca tu să joci rolul unui cerşetor, trebuie ca tu să-l joci cât poţi mai bine. La fel, dacă vrea să joci rolul unui şchiop, al unui împărat, al unui plebeu. Căci depinde de tine să joci bine personajul care ţi-a fost dat, dar depinde de altul să ţi-l aleagă”.
Să privim puţin lumea şi pe noi înşine prin luneta lui Epictet. Îşi joacă profesorii cât pot ei de bine rolul atribuit? Sunt guvernanţii aceştia sau cei de dinaintea lor sau cei ce vor urma, conştienţi de responsabilitatea, importanţa şi încrederea ce le-a fost acordată? Dar medicii, directorii de spitale, asistentele îşi amintesc măcar odată pe zi, partitura vitală pe care o joacă?  Nu trebuie să ai judecata înţeleptului ca să constaţi la tot pasul negaţia triplă ce ar decurge, dacă răspunsurile ar fi sincere. Sistemul, asupra căruia se abate oprobriul public, e format din oameni. Eu, tu, noi. Pudoarea, modestia, fidelitatea, generozitatea, consecvenţa, libertatea nu există înafara noastră, ca nişte formaţiuni eterice capabile să aterizeze calm pe coşul casei şi să ne împodobească precum bradul de Crăciun.
Cei care îşi doresc puterea, crezând că o merită sau sperând că vor schimba ceva cu ajutorul ei, ar trebui să petreacă un timp de meditaţie, având afirmaţia următoare drept călăuză: “în orice acţiune, înainte de a o întreprinde, priveşte cu atenţie ceea ce o precede şi ceea ce îi urmează şi acţionează după această examinare. Dacă nu faci astfel, la început totul va fi plăcut, pentru că nu vei întrezări urmările, dar la final, apărând ruşinea, vei fi cuprins de confuzie”.    
N-am văzut nici o persoană publică asumându-şi vreo vină pentru tragediile, fraudele, crizele economice, furturile naţionale, formele de corupţie sau lipsa fundamentală de gândire, strategie şi viziune. N-am auzit despre vreo demisie de onoare. Nu ştiu pe nimeni care să-şi asume vreo greşeală, cât de mică, în spaţiul public. Probabil, că pentru tot ceea ce se întâmplă, de vină este doar cel care .... împarte rolurile. A făcut o distribuţie greşită. Lectura Manualului ar ajuta, în acest caz disperat, măcar la îmbunătăţirea dicţiei şi a jocului actoricesc!

Şi, văzând zorii zilei mijind, Şeherezada sfioasă, tăcu ...

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Ce nu ştiaţi despre Henry Fielding

Despre Henry Fielding, Byron ar fi spus că este un Homer al naturii umane, în proză. Romancier, dramaturg, poet şi ziarist englez, descendent al unei ilustre familii a cărei avere a fost risipită de către tatăl său, Fielding îşi câştigă existenţa de la vârsta de 20 de ani, scriind piese de teatru şi romane. Pe la 1730, se pare că se putea trăi din scris :).... "Joseph Andrews", (tradus de Micaela Ghiţescu şi publicat la editura ALL, în 2010) e o parodie a romanului sentimental care ocupa scena literară engleză a începutului de secol XVIII.

În 1749, obţine postul de judecător al poliţiei şi înfiinţează The Bow Street Runners, prima grupare profesionistă poliţienească londoneză. Fielding eliberează un mandat de arestare pe numele lui Colley Cibber, actor şi dramaturg, pentru "asasinarea limbii engleze" :))! Moare în Portugalia, bolnav de gută şi astm, în 1754.

"Cărţile Şeherezadei" de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Perspectiva lui Eric Emmanuel Schmitt

"A scrie înseamnă a fi constrâns să-ţi pui întrebări". Mai ales despre subiectele fundamentale: credinţă, mântuire, iubire, Dumnezeu. Esenţa romanului "Evanghelia după Pilat" (apărut în colecţia Raftul Denisei, la Humanitas Fiction) încape în această frază. Eric Emmanuel Schmitt, autor prolific şi de succes, construieşte o tulburătoare imagine a figurii lui Isus, Ieşua din Nazaret, fiu de dulgher, însetat de adevăr şi iubire.
Să scrii despre Isus într-un timp al îndoielilor nevrotice, al lipsei fundamentale de sens şi spirit înseamnă să împrospătezi istoria, într-un anume fel. S-o revitalizezi. Când cineva spune bine o poveste, întâmplările sunt trăite atât de actant cât şi de ascultători. Romanul lui Schmitt are această calitate, de a te plonja în interiorul celor mai celebre istorii, la care participi cu emoţie, chiar dacă finalul e cunoscut. Pentru că fiecare pagină deschide o perspectivă complet diferită. Vie, nouă, pulsândă!



"Cărţile Şeherezadei" de luni până vineri, ora 15, la Radio România Cultural

Meseria de a trăi

Ce motivaţii – altele decât scrisul profesionist – are cineva ca să ţină cu disciplină un jurnal? Terapie? Îmblânzirea singurătăţii? Exerciţiu spiritual? Antidot al suferinţei? Nu despre cele scrise cu gândul la publicare e vorba. Acelea îşi sunt sieşi suficiente şi rareori revelează vreun adevăr dureros. Atunci când acesta totuşi apare, miroase a marketing şi a publicitate. Meteahnă de secol grăbit, când memoriile se vând din aceleaşi considerente ca ziarele de scandal!
 Mi se întâmplă să recitesc uneori, un text scris cu mulţi ani în urmă, un fel de jurnal de lecturi, fragmente de poveşti trăite, disperări inutile şi iubiri epidemice. Nu l-am şters din computer fiindcă îmi serveşte (încă) drept lămpaş pentru anamneza experienţelor consumate, integrate şi, cu fiecare lectură, diferite. M-a ajutat să aştern ordine acolo unde risca să fie haos şi să înţeleg pe dinăuntru mecanismul unor emoţii prea puternice. 
Azi, când scriu acest text, se împlinesc şaizeci de ani de la moartea lui Cesare Pavese. Pe 26 august 1950, autorul celebrului jurnal, „Meseria de a trăi” închidea socotelile cu viaţa: „Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie”. E ultima pagina, datată 18 august. Ideea sinuciderii e prezentă constant: „23 martie 1938: nimănui nu-i lipseşte vreodată un motiv serios ca să se omoare” sau „sinucigaşii sunt ucigaşi timizi. Masochism în loc de sadism”. Ca un joc de-a v-aţi ascunselea cu moartea, ca o celebrare orgiastică a vieţii cu toate dezamăgirile şi suferinţele ei, jurnalul lui Pavese e şi terapie şi exerciţiu spiritual şi îmblânzire a singurătăţii. Dar şi manual de seducţie conceput de cineva care a trăit pe propria piele voluptatea erotică, manipularea şi trădarea: „cel care îi dezvăluie unei femei propria ei putere, va fi primul încornorat. E ceva matematic. Chiar aşa: matematic”, scrie în aprilie 1936 sau, în decembrie 1945: ”femeia care-l înşală pe altul ca să vină cu tine te va înşela pe tine ca să se ducă cu altul. Indiferent ce lucru ştie să facă o femeie ca să-ţi fie pe plac, aminteşte-ţi că va şti să-l facă şi pentru a plăcea altuia, în locul tău”.
Ce căutăm în povestea de viaţă a cuiva, dacă nu reflectarea propriilor gânduri, entuziasmul care ne-a părăsit sau răspunsul la cine ştie ce întrebare? Cuvintele lui Pavese pot fi, în seri de chinuitoare aduceri aminte, bucăţile de oglindă spartă din care te privesc chipuri trecute. Sau, hexagramele de răspuns ale unui înţelept. Sau, doar confirmarea unor străfulgerări de revelaţii: „ca să posezi pe ceva sau pe cineva trebuie să nu i te dai cu totul, să nu-ţi pierzi capul, ci să-i rămâi superior. Dar e o lege a vieţii că te bucuri numai de ceva căruia i te dai cu totul. Au fost tare isteţi cei care au descoperit dragostea lui Dumnezeu: altceva care, în aceeaşi măsură, să fie şi posedat şi să te şi bucure nu există”. „Meseria de a trăi – Jurnal 1935-1950”,  tradusă de Florin Chiriţescu şi apărută la editura ALL, e genul de lectură în spirală, o carte pe care n-o laşi în bibliotecă pe raftul al doilea şi nici n-o împrumuţi.

Şi, văzând zorii zilei mijind, Şeherezada sfioasă, tăcu ...

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Scurta logodnă a lui Kierkegaard

Soren Kierkegaard s-a născut într-o familie numeroasă, fiind cel mai mic dintre cei şapte copii ai negustorului Michael Pedersen Kierkegaard. La naşterea sa tatăl său avea 56 de ani iar mama - 45. Educaţia lui Soren poartă pecetea severităţii, a pesimismului şi a moralităţii. Figura paternă îi impune respect dar îi şi transmite plăcerea de a cerceta, de a citi, de a filozofa. Tânărul se înscrie la cursurile de teologie dar părăseşte facultatea pentru a frecventa cercuri de scriitori sau actori. Între băiat şi tatăl său se produce o ruptură, în urma plecării de acasă a lui Soren. Acesta va relua studiile de teologie, după moartea tatălui său. În 1840 obţine licenţa şi se logodeşte cu frumoasa Regine Olsen, de numai 17 ani. Dar, la scurtă vreme rupe logodna. Va suferi ani îndelungaţi din pricina acestei despărţiri... Când, mai târziu, Regine se va căsători cu altcineva, Soren îl va provoca la duel.

Proabil că, doar cineva care n-a trecut probele de foc ale căsătoriei, poate să scrie cu atâta pasiune şi limpezime despre "legitimitatea estetică a căsătoriei!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Pura Zenobia

"Pe cînd scriu, pentru că s-ar părea că scriu, regret că nu aveţi în faţă hîrtiile pe care sînt înghesuite rîndurile acestea de cerneală; dacă le-aţi avea, dacă aţi închide ochii şi v-aţi trece uşor vîrfurile degetelor peste ploaia de litere negre, sînt sigur că aţi vedea odaia domnului Sima cu masa de sub fereastra care dă spre mlaştini şi cu mortul ei..."

Un fragment din romanul lui Gellu Naum, "Zenobia". Călătorie în dimensiunea pură a visului. Narcoză a iubirii. Constantă poezie. O altă lume. Lectura textului produce aceleaşi efecte ca ale ciupercilor halucinogene. Exaltă. Luminează. Purifică.

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Preţul vieţii la feminin

Pregătesc dulceţuri speciale: de ghimbir, de coarnă, de soc.

Calculez cantitatea de oţet şi miere pentru murături.

Adun mure de pe dealuri.

Citesc.

Aştept cele două filme interesante ale lui Puiu şi Muntean.

Când se iveşte fisura într-o relaţie?

Ce anume o determină?

Ambele filme tratează subiectul, fiecare dintr-o altă perspectivă.

Un Nobel a plecat spre o femeie din Africa de Sud în 1991.

Autoarea se numeşte Nadine Gordimer.

La ce te gândeşti când pronunţi "preţul vieţii"?

Ideal. Compromis. Rutină. Pasiune. Adevăr. Contradicţii.

"Pentru el, dragostea (ajungi până la urmă să înţelegi) înseamnă să te dedici împlinirii celei iubite".

Preţul vieţii la feminin are altă valoare!



"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Năravuri româneşti, vechi şi noi

Prima parte a afirmaţiei „frumoasă ţară, păcat că-i locuită” ar trebui să aparţină unui străin. Ca locuitor al acestui spaţiu, nu-i mai disting frumuseţea, deoarece insalubritatea morală instalată post-tranziţie a reuşit să macine, încet şi sigur, omul şi natura totodată. Recunosc adevărul Ruxandrei Cesereanu, din volumul „Năravuri româneşti”, atunci când scrie că „există patrii ori ţări perfectibile” şi nădăjduiesc că doar pesimismul mă îndeamnă să cred că a noastră se înscrie în categoria celor perfectibile cu prea mare greutate şi lentoare. În acel volum, apărut prin 2007 la editura Polirom, autoarea aduna texte publicate între anii 2003-2006, în presa vremii (Cuvântul, Cotidianul, România Liberă, Suplimentul de Cultură). Portretele ei „de insectar” – Licheaua, Lingăul, Impostorul, Furunculul, Animalul şi Vaca blondă înrămează spectaculos o realitate recognoscibilă. În „Mahalaua România”, alt ciclu de eseuri al aceluiaşi volum, se deconstruiesc pe paliere de observaţie mecanismele trivializării, telenovelismului şi dughenizării. Cu tot respectul şi admiraţia pe care le nutresc faţă de Ruxandra Cesereanu, îmi permit să spun că analiza trebuie reluată fiindcă, de câţiva ani încoace, situaţia societăţii româneşti a devenit metastazică. Criza mondială a tulburat în profunzime starea şi aşa precară a naţiei. La vremuri noi, oameni şi năravuri noi. Licheaua, lingăul, impostorul, furunculul, animalul şi vaca blondă, brunetă sau roşcată au crescut exact ca-n poveste, într-un an cât alţii în zece. Apucăturile lor au fost legiferate iar ei şi-au format adevărate carteluri sau cercuri de influenţă.  Nu trece o zi fără să iei, iar şi iar, la cunoştinţă adevărul despre hiper-nemernicia instalată temeinic în perfectibila noastră patrie. Şi nu iau în calcul violenţa, tupeul, nesimţirea vecinilor prea vocali până după miezul nopţii sau al vânzătorilor din pieţe. Cu acestea m-am obişnuit ca tot românul care „suportă aproape orice”, căci fac parte din doza de arsenic şi smog a capitalei. Când însă de viruşii ticăloşi par a se molipsi persoane considerate morale, atunci boala e fără scăpare.
 Zona liberă de neo-lichelism se îngustează pe zi ce trece. Se practică trădarea şi scuipatul obrazului cu mare râvnă, mai ales de către cel ajutat cu generozitate. Prieteniile folosesc câtă vreme e nevoie de un sprijin emoţional, financiar ori profesional. După ce hopul a trecut, prietenul-batistă/cont/sfetnic e repudiat căci neo-licheaua şi neo-impostorul nu suportă martorii slăbiciunilor lor. Când cineva propune un produs sau o creaţie în schimbul firesc al câştigului de ambele părţi, este repede pus cu botul pe labe: nu există decât un singur fel de câştig şi anume, al celor care deţin noua putere. În bussiness-ul românesc învingătorii sunt cei care trag cele mai multe ţepe sau spală bani murdari.
Toate exemplele sunt inspirate din realitatea acestui timp. De aceea, poate că o nouă scanare a mentalităţilor româneşti, ar putea să aducă informaţii tare neplăcute, dureroase, triste despre perfectibilitatea acestei noi Românii. Mi-aş dori să mai apuc vremurile când nu vom mai fi „cameleonic de adaptabili” şi nu vom mai suporta aproape orice, aşa cum ne descrie Ruxandra Cesereanu. Dar, fiind prea îndepărtat momentul, pare o speranţă la care voi renunţa.

Cărțile Șeherezadei, de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural